„Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba!“, spune un proverb românesc pe care Gabriela Ene, din Ploieşti, se ambiţionează să-l aplice în nişte vremuri în care suntem copleşiţi de influenţele externe. Numele ei însă se leagă, de ceva ani încoace, de redescoperirea IEI, cusută după „canoane“ şi înfiinţarea şezătorii urbane, unde tot mai multe prahovence, şi nu numai, revin la „rădăcini“. Învaţă sau îşi perfecţionează tehnici ale brodatului, descoperă elementele portului ce definesc fiecare părticică a ţării şi creează cu multă migală şi suflet adevărate opere de artă care ajung în expoziţii interne, dar şi externe.

Gabriela Ene are 39 de ani şi avea să descopere cusutul tradițional, în urmă cu ceva ani, când, asemenea multora dintre noi, a căutat pe internet cum se croiește și se coase o ie. Doar că informaţiile de atunci au condus-o către o bluză brodată şi nicidecum către ceea ce înseamnă adevărata cămaşă tradiţională. I-a fost recomandat să caute informaţii pe un site care se ocupa de documentarea şi readucerea la lumină a unei zestre pe cât de bogată, pe atât de adânc îngropată, în anii comunismului, de praful uitării și dezrădăcinării. Sute de planșe cu modele de prin 1900, considerați anii „de aur“ ai broderiei tradiționale românești, au fost descoperite, reconstituite, postate şi explicate detaliat pe rețelele de socializare de către Ioana Corduneanu.

Avea să înveţe că IA își are elementele sale cu simbolurile cusute într-un anumit fel. Şi că, da, acea bucată de pânză a fost concepută încă din vechime cu toate elementele esențiale ale existenței: cerul (altița), pământul (zona încrețului) și apa (râurii de pe mâneci și piept). Avem cămășile cu îngrădea, cămășile drepte, mult mai simple din punct de vedere al broderiei și cromaticii, considerate ca fiind cele folosite zi de zi, la lucru.
De bogăția de informații s-a bucurat și Gabriela Ene care și-a început drumul în această lume frumoasă cu o ie de Prahova. În 2015 se întâmpla. După șase luni de muncă, în 2015, se bucura de prima sa cămașă tradițională. Nu a fost perfectă, dar, oare nu din greşeli învăţăm?!
A acaparat ca un burete toate informațiile, iar despre priceperea în a broda, nici ea nu-și explică de unde o are. „Probabil că este vreo străbunică pe undeva pe care am moștenit-o. Mi-au ieșit din prima toate tehnicile de cusătură. Inclusiv ajurul“, ne-a povestit Gabriela.

Când Dumnezeu închide o ușă, deschide undeva o fereastră…
Bucuria Gabrielei şi liniştea sufletească aveau să-i fie tulburate în 2016 când, o săritură într-o piscină avea să-i lase soţul infirm de la piept în jos. Au urmat momente de coșmar pentru tânără. Cu doi copii mici (fata sa avea pe atunci trei luni), cu o datorie zdravănă la bancă pentru o casă abia achiziționată și cu marea sa dragoste pe un pat de spital, Gabriela a simţit cum Cerul se prăbuşeşte peste ea. Au urmat lacrimi, gânduri, rugăciuni, a acceptat orice mână de ajutor primită de la cei din jur, în speranţa că Dumnezeu nu-şi va întoarce faţa de la ea. Dacă ar putea vorbi, câte ar spune bucățile de pânză pe care le-a ținut în mână în orele de veghe…
Lucrurile s-au mai așezat între timp. Noua filă a vieții a primit-o ca atare, soțul său își urmează tratamentul și ședințele de recuperare. Progresele sunt mici, dar Gabi se bucură că există.
Între terapiile soţului, programul încărcat cu creşterea celor doi copii, Gabriela şi-a găsit refugiu în broderia tradiţională şi Biserică. Aici a îmbrăcat iile realizate de ea, iar privirile admirative ale celor din jur n-au întârziat să apară. Și pentru că a văzut că există interes pentru această latură a frumosului și tradiționalului, Gabriela Ene a pus pe picioare prima șezătoare de la Ploiești.

A găsit un loc la Biserica „Sfântul Andrei“, din cartierul Cina, și le-a dat întâlnire tuturor persoanelor dornice să redescopere pașii către rădăcini. I-au călcat pragul șezătoarei zeci și zeci de persoane. Unele novice, altele adevărate talente, unele care voiau să învețe pentru a comercializa, altele care-și doreau să conceapă propriul costum tradițional, unele care-au plecat, altele care au avut răbdare și dorință de a rămâne.
Este locul unde Gabi se simte în largul său, unde vorbește, dar și unde ascultă, unde cunoaște fel și fel de persoane cu povești de viață interesante. Pentru unele dintre participante, ideea șezătorii în aceste vremuri este o noutate. Pentru altele, însă este un fel de trimitere către copilărie.
A continuat să se perfecţioneze, iar rodul muncilor din anii de şezătoare să fie prezentat lumii întregi. În anul 2018 a iniţiat proiectul „Albina“, fiind expuse în fiecare an zeci de cămăşi lucrate „ca la carte“ de doamnele de la şezătoare.

Din cauza pandemiei, anul acesta, expoziția a fost on-line și s-a numit „Omagiu doamnei Brătianu”, unde sunt prezentate 60 de cămăși cusute de doamne, atât din țară, cât și plecate în țări străine și cu dor de locurile natale. „Anul viitor dorim ca expoziția să fie la Muzeul Astra din Sibiu, făcându-se demersuri în acest sens, și sperăm să avem cel puțin 100 de cămăși expuse. Cămășile vor fi selectate și se vor expune doar cele ce vor îndeplini criteriile proiectului. Momentan avem 60 cămăși terminate și 88 ce se află în lucru. Șezătoarea, în ciuda pandemiei, și-a continuat activitatea în fiecare miercuri, după ora 16:30, la Biserica Sfântul Andrei din Cina, respectând măsurile de rigoare“, ne-a mărturisit Gabriela.
Într-un secol al vitezei, al transformării, în care autenticul pare desuet, protagonista noastră încearcă să ne spună, în felul ei, că un om fără rădăcini va fi doborât de orice pală de vânt. Ale noastre, ale românilor, sunt puternice. Trebuie doar redescoperite şi apreciate: „mă doare sufletul să văd cum decade țara noastră, cum românii noștri aleg să plece, pentru o viață mai bună, pe tărâmuri străine. Avem o țară atât de frumoasă, pentru care strămoșii noștri au luptat, iar datoria noastră este să o menținem unită și prosperă. Iubesc România, iubesc portul popular, iubesc tot ce este românesc și vreau ca eu să fac ceva ca să rămână moştenire copiilor, nepoților și strănepoților mei“.

Un patent pentru…o ie!
E mândră că e româncă şi se simte norocoasă că are această îndeletnicire, că-şi poate coase singură cămașa. „Pe 24 aprilie, am terminat o cămașă de Muntenia – Olt, la care am fost nevoită să mă ajut cu patentul pentru a coase cu bandă de metal, numit tel, făcusem răni la degete, dar am tras tare pentru că trebuia să fie gata pentru expoziție. Această cămașă a fost foarte apreciată, o doamnă din localitatea Ozun, Covasna, venind special să o vadă, împreună cu mătușa și verișoara ei. Am rămas foarte bune prietene și frecventează șezătoarea noastră aproape în fiecare miercuri“, ne-a mai spus Gabriela.
Ușile rămân deschise tuturor celor care vor să obțină un sfat, care vor să cunoască persoane cu pasiuni comune. Totul este gratuit, singura condiție este ca participantele să vină cu propriile materiale de lucru.
Cât costă o astfel de piesă vestimentară? Gabriela Ene nu vinde, chiar dacă banii pe care i-ar putea obține pe o ie i-ar fi atât de necesari pentru cheltuielile pe care le are de acoperit, ținând cont de situația în care se află. Cum și cât ar putea să ceară pe luni zdravene de muncă? Oare cât ar trebui să ceară pe ceea ce a lucrat cu pasiune, migală, dăruire, unde a înnodat și deznodat gânduri, rugăciuni? Sufletul este oare de vânzare?! Pentru că asta este ia, de sute de ani încoace, o bucată de pânză purtătoare de suflet!

Foto: arhiva personală Gabriela Ene